depresia - atunci cand rostesc cuvantul, realitatea lui pare distanta. dar se insinueaza discret in fiecare zi, imi atinge fiecare miscare, imi submineaza fiecare decizie, e mereu un cuvant undeva in spatele tuturor celorlalte cuvinte. despre depresie nu poti scrie. mi se pare la fel de greu sa o descriu, la fel sa o explic. mereu am incercat sa inteleg cum apare, de ce persista. oarecum utilitarist - la ce bun depresia? semn al necesitatii unei iminente schimbari sau iesire la suprafata a ceva inerent trist, fara alta specificatie?
e greu de acceptat.
dar de curand citeam o perspectiva foarte ciudata asupra suferintei umane. ciudate pentru mine pentru ca obisnuiam sa o conceptualizez intr-o maniera distanta - suferinta, sau "durerea morala" asa cum o numesc adesea psihiatrii cand vorbesc de afectivitatea tulburata, este o deviere de la normalitatea functionala. dar citind hayes, descopar o poveste care are mai mult sens si semnificatie. suferinta e parte integranta a normalitatii la fel cum e fericirea sau tonusul elevat al cotidianului. suferinta e normalitatea de dupa parasirea paradisului. el reia povestea biblica a lui adam si eva, dezbracati in gradina paradisiaca fara a sti ca sunt astfel. dar sarpele o informeaza pe eva ca dumnezeu ii opreste din a manca din pomul cunoasterii pentru ca stie ca astfel ei vor putea deveni asemeni lui, capabili sa distinga binele de rau. muscand din mar, nuditatea le devine constienta si necesita acoperire. capacitatea omului post-paradisiac de a evalua si de a judeca, de a opera cu distinctii si comparatii, are o mica hiba - permite suferinta. pe care omul o intretine nu atat prin experienta directa cu "raul", cat mai ales prin cuvant. uneori a evita suferinta inseamna a evita si cuvantul care o evoca ca pe o realitate de sine statatoare si prezenta in aici-si-acumul rostirii. dar despre limbajul astfel analizat cu alta ocazie.
citind ieri noapte carticica lui viktor frankl "man´s search for meaning" ma gandeam cat de ridicola iti pare uneori tristetea fara justificare din exterior. el descrie fazele prin care a trecut, atat el cat si ceilalti prizonieri ai lagarului de concentrare, odata inchis. totul incepe de la un "stiam ca nu mai aveam ce pierde in afara vietilor noastre atat de ridicol dezbracate". trec de la curiozitatea legata de cantitatea de umilinta si durere pe care o pot suporta la apatie, la un soi de moarte emotionala pentru ca toate eforturile le erau indreptate inspre salvarea propriei vieti. dar apatia se asociaza cu o "strategie de adaptare" pe care nu as fi intuit-o, cel putin nu in gradul in care frankl o descrie. isi expandeaza viata interioara, increderea in iubire ca necesitate, dezvolta adoratia pentru arta pe care o reprezinta un apus de soare in lagar si pentru umorul ce vizeaza un viitor post-lagar. ceea ce m-a miscat aseara era ca in ciuda irelevantei individualitatii, prin reducerea la un numar, ceea ce le conferea sens si semnificatie era tocmai individualitatea unei vieti interioare bogate pe cat le permitea prezentul si "bagajul" cultural si imagistic ce nu a putut fi ras la intrarea in lagar precum putea fi ras parul, exterioritatea individualizanta. asa ca frankl il citeaza pe nietzsche "he who has a why to live can bear with almost any how".
cum faci asta cand supravietuirea fizica nu iti e amenintata? unde apuci cu o imaginara mana atunci cand fiecare miscare e asociata cu intrebarea "ce sens mai are?". un alt lucru pe care trebuie sa il invat. si la care nu pot primi, sau mai degraba accepta, un raspuns prefabricat.
zambesc...imi aduc aminte ca acum cateva seri ma uitam la "los amantes del circulo polar". o poveste cu ceva din seninul si alambicatul povestit spaniol. o poveste care curge.....asta lipseste in camera asta acum. :)) unmagnificent lives of adults