depresia - atunci cand rostesc cuvantul, realitatea lui pare distanta. dar se insinueaza discret in fiecare zi, imi atinge fiecare miscare, imi submineaza fiecare decizie, e mereu un cuvant undeva in spatele tuturor celorlalte cuvinte. despre depresie nu poti scrie. mi se pare la fel de greu sa o descriu, la fel sa o explic. mereu am incercat sa inteleg cum apare, de ce persista. oarecum utilitarist - la ce bun depresia? semn al necesitatii unei iminente schimbari sau iesire la suprafata a ceva inerent trist, fara alta specificatie?
e greu de acceptat.
dar de curand citeam o perspectiva foarte ciudata asupra suferintei umane. ciudate pentru mine pentru ca obisnuiam sa o conceptualizez intr-o maniera distanta - suferinta, sau "durerea morala" asa cum o numesc adesea psihiatrii cand vorbesc de afectivitatea tulburata, este o deviere de la normalitatea functionala. dar citind hayes, descopar o poveste care are mai mult sens si semnificatie. suferinta e parte integranta a normalitatii la fel cum e fericirea sau tonusul elevat al cotidianului. suferinta e normalitatea de dupa parasirea paradisului. el reia povestea biblica a lui adam si eva, dezbracati in gradina paradisiaca fara a sti ca sunt astfel. dar sarpele o informeaza pe eva ca dumnezeu ii opreste din a manca din pomul cunoasterii pentru ca stie ca astfel ei vor putea deveni asemeni lui, capabili sa distinga binele de rau. muscand din mar, nuditatea le devine constienta si necesita acoperire. capacitatea omului post-paradisiac de a evalua si de a judeca, de a opera cu distinctii si comparatii, are o mica hiba - permite suferinta. pe care omul o intretine nu atat prin experienta directa cu "raul", cat mai ales prin cuvant. uneori a evita suferinta inseamna a evita si cuvantul care o evoca ca pe o realitate de sine statatoare si prezenta in aici-si-acumul rostirii. dar despre limbajul astfel analizat cu alta ocazie.
citind ieri noapte carticica lui viktor frankl "man´s search for meaning" ma gandeam cat de ridicola iti pare uneori tristetea fara justificare din exterior. el descrie fazele prin care a trecut, atat el cat si ceilalti prizonieri ai lagarului de concentrare, odata inchis. totul incepe de la un "stiam ca nu mai aveam ce pierde in afara vietilor noastre atat de ridicol dezbracate". trec de la curiozitatea legata de cantitatea de umilinta si durere pe care o pot suporta la apatie, la un soi de moarte emotionala pentru ca toate eforturile le erau indreptate inspre salvarea propriei vieti. dar apatia se asociaza cu o "strategie de adaptare" pe care nu as fi intuit-o, cel putin nu in gradul in care frankl o descrie. isi expandeaza viata interioara, increderea in iubire ca necesitate, dezvolta adoratia pentru arta pe care o reprezinta un apus de soare in lagar si pentru umorul ce vizeaza un viitor post-lagar. ceea ce m-a miscat aseara era ca in ciuda irelevantei individualitatii, prin reducerea la un numar, ceea ce le conferea sens si semnificatie era tocmai individualitatea unei vieti interioare bogate pe cat le permitea prezentul si "bagajul" cultural si imagistic ce nu a putut fi ras la intrarea in lagar precum putea fi ras parul, exterioritatea individualizanta. asa ca frankl il citeaza pe nietzsche "he who has a why to live can bear with almost any how".
cum faci asta cand supravietuirea fizica nu iti e amenintata? unde apuci cu o imaginara mana atunci cand fiecare miscare e asociata cu intrebarea "ce sens mai are?". un alt lucru pe care trebuie sa il invat. si la care nu pot primi, sau mai degraba accepta, un raspuns prefabricat.
zambesc...imi aduc aminte ca acum cateva seri ma uitam la "los amantes del circulo polar". o poveste cu ceva din seninul si alambicatul povestit spaniol. o poveste care curge.....asta lipseste in camera asta acum. :)) unmagnificent lives of adults

despre scris si mecanisme de aparare

citesc de multi ani revista dilema. inceputul a fost oarecum "pragmatic": iubeam timisoara si ma vroiam jurnalist (cu alte cuvinte, incercam sa evit orice meserie care ar fi implicat staticul unui birou). aveam 17 ani si una din cerintele facultatii de jurnalism din timisoara era lectura zilnica a ziarelor si a revistelor culturale listate de ei constiincios in brosura. singura de care m-am apropiat si pe care ani de-a randul am integrat-o in rutinele mele placute e dilema, acum "veche". tot ea m-a indepartat de ideea jurnalismului, astfel poate si de timisoara, si m-a facut sa ma simt confortabil in pielea mea de om cu putine certitudini si cateva intrebari.
de cateva zile, care coincid si cu debutul blogului, revin mereu la citatul dintr-un articol, citat al unei psihanaliste, agnes verlet. si anume "scriitura intimului capata o adevarata putere reparatorie in masura in care reconstruieste o identitate, o imagine a eului pe care punerea in cuvinte o protejeaza de dislocare si prabusire (....). dar functia eliberatoare sau iluzoriu terapeutica a scrisului actioneaza in raspar fata de cea pe care o pune la lucru psihanaliza. caci identitatea pe care incearca sa o construiasca scriitura intima - sub forma autobiografica sau de jurnal - este o identitate de imprumut. aceasta scriitura-carapace intareste mecanismele de aparare ale eului pe care psihanalistul, dimpotriva, incearca sa le demonteze; ea construieste imagouri, in timp ce psihanaliza cauta eliberarea, deconstruirea, mai inainte, ca prin perlaborare, sa se poata construi ceva"
din start afirm ca nu sunt adepta a psihanalizei. chiar asa....e o abordare in psihologie la care aderi sau nu, mai degraba din ratiuni de potrivire cu intimul propriilor intrebari (la care ea macar promite sa iti raspunda), decat prin studiul stiintific al ei. caci daca incepi asa...putin probabil sa mai aderi.
dar ideea aceasta, de reconstructie prin scris, ma fascineaza de ani. cred ca inca din liceu, cand nu aveam un jurnal propriu-zis, dar aveam un caiet cu poezii, un caiet cu citate si adnotari pentru cartile pe care le citeam, un caietel in care ma jucam cu piese de teatru etc. abia prin facultate am ajuns la jurnal si nu oricand, ci in momentul in care simteam ca ceva " scade" din mine, si nu vroiam sa ratez acel ceva. vroiam sa stiu ce ma paraseste, si cu ce inlocuiesc. l-am practicat infrecvent, iar atunci cand racita, il luam in brate si il rasfoiam, ma miram de fiecare data ca fiecare entry avea o multime de nu-uri...dar pana azi, de fiecare data cand recitesc sau scriu ceva in intimitatea jurnalului, descopar ca aceea e persoana care o simt salasluind in mine. cea care arareori se dezvaluie in ceea ce face, in ceea ce spune social. si uneori simt dedublarea in cautare: o caut pe aceea, sa iasa in lume, sa o inlocuiasca pe cea cu corporalitate prin suprapunere. niciodata nu m-am gandit ca persoana construita in scris e persoana protejata de prabusire prin mecanismele de aparare pe care tacit le pune in joc. gandeam inversul: cea scrisa e cea care, neexpusa, nu necesita aparare, caci nu traieste anxietatea demascarii. cea "mobila" e mai degraba aparata iluzoriu, caci ea infrunta impredictibilul lumii, atunci cand se rarefiaza iluzia de control. si cred ca dilema mea nu e neaparat de localizare a adevarului, in gandul meu sau cel al psihanalistei, cat mai degraba e mirarea necesara pentru a incepe sa te intrebi.
uneori imi pare ca scrisul e instrumentul meu unic prin care le pot apropia pe cele doua. daca vreodata se vor suprapune, scrisului ii voi multumi. poate ca intr-adevar e o carapace in care te retragi de frica, dar e carapacea ce iti ofera rastimpul necesar sa tragi aer in piept, dupa care sa te oferi din nou exteriorului. caci sursa de anxietate pe care o reprezinta e si sursa de mirare, iar de la mirare incepand devii....un om cu cateva intrebari si putine certitudini.
eliberarea nu e abandonul apararii. eliberarea nu e nici scrisul in sine. eliberarea le intretaie pe cele doua - a deveni exterioritate stiind de existenta carapacei, cunoscandu-ti astfel mai indeaproape mastile si alegandu-le abil pe cele necesare intr-un aici-si-acum mereu aleator. sau poate...

c.r.a.z.y.si ziua de dupa

noaptea trecuta am stat sa vad un film. ma bucura sa observ ca macar nu mai adorm dupa aproximativ 20 de minute de la inceperea lui, fenomen care nu imi permitea sa disting intre un film plictisitor si un film care m-ar putea interesa pana la final :D.
cred ca stilul asta de film nu ma mai incanta. a urmari povestea unui baietel de la nastere, zi care se confunda pe de-o parte cu ziua calendaristica a nasterii lui Isus si cu moartea clinica a personajului vreme de 3 minute, pana la rezolvarea turbulentelor adolescentine finalizate printr-o pasnica scena tata-fiu...nu stiu, nu mai ma atrage. filme in care chiar si personajul central e liniar, in ciuda evenimentelor de pe parcurs, ca si personajele ce ii justifica prezenta in film. sau sunt eu deformata zilele astea. tind sa pretuiesc o scena care nu valideaza intregul, decat sa apreciez continuitatea unei naratiuni. nu ma descriam eu oare ca o teorie in curs de revizuire :))?
scena 1: copilul in biserica, plictisit de slujba de craciun prelungita, stabileste o imaginara alianta cu preotul care intrerupe corul baietilor si indeamna oamenii sa plece acasa pentru a-si deschide cadourile.
scena 2: tot biserica. acelasi copil, imbatranit cu vreo 7-8 ani, se ridica spre cupola bisericii, aclamat de multime. ma intrebam de ce ma delecteaza atat de mult respectiva imagine, in fond nimic altceva decat maniacala imfatuare a eului, un eu-observat si musai admirat. but i did like it a lot :D.
nu m-am prins nici in povestea acceptarii propriei homosexualitatii, nici in aceea a validarii ei, nici in drama parentala. nici nu cred ca asta era miza filmului....dar tocmai asta ma intrebam la final. care e? sa-mi fie amortite spiritele analizande si empatice?
ca mai apoi sa ma trezesc citind o dimineata intreaga pure science. in fine, tentative de....ma intreb daca nu cumva grilele statistice ale lecturii unui articol scad ceva din capacitatea mea de a ma gandi la o carte sau la un film ca la o subiectivitate in care fie ma pot proiecta fara necesitatea de a o face "corect", fie doar ma uit pentru un aici-si-acum fara nici un alt scop. hmm...

merg de cele mai multe ori rutinata pe strada. nu mai e nevoie sa imi amintesc cum sa calc, evit oamenii dintr-un instinct urban, anticipez traiectorii eficiente. in timp ce scriu, ma vad pasind amplu, rapid, eficient.
cu cata bizarerie ma intampina iesirea din automatism. acum nu e vorba ca reinvat mersul (desi nu mi-ar strica sa mai reduc din pasul prea mare), dar de ceva vreme incoace "simtirea" si-a iesit din ruta. nu mai reactionez la nuante, nici macar la cele strigator de evidente, zambetul nu mai e firesc, tristetea nu mai poate fi anticipata de eveniment. e ca si cum pe strada m-as apuca sa fac calcule complicate pentru a identifica cea mai scurta ruta pana acasa, iar pentru asta ar trebui mai intai sa dau un refresh cunostintelor de matematica, iar pentru asta ar trebui sa caut la biblioteca vreo culegere for dummies, iar pentru asta ar trebui sa ies din casa, care ma readuce la punctul zero: cum ajung?
cunoscatorii vor rade. care e sensul a ceea ce fac? the meaning of life? de fiecare data rad la chestiile astea pseudo-filosofice, parca revad o scena din..taram "The meaning of life" in care meniul din restaurant ofera subiecte de conversatie. sa comandam azi putina libertate? sau platoul s-ar potrivi mai bine cu adevarul? hmmm....liberul arbitru? radeam copios. azi ma simt ca si cum atunci anticipam o situatie ridicola in care ma voi regasi peste vreo 4 ani.
stau cu meniul in fata si nu mi-e pofta. m-as rezuma la un degustat de vin, sa scuip ferm dupa ce ma prefac ca evaluez aroma.

cum nu ma plictisesc eu in autobuz. fara instructiuni precise de utilizare.
dara, cum trebuie zilnic sa urc panta mai mult sau mai putin echilibrata printre alti pasageri, am inceput sa inventez un joc. de fapt sa continui unul pe care l-am abandonat cu ceva vreme in urma, din motive de maturizare incomplet inteleasa. asa ca astazi, tema a fost simpla. ignora colega care iti indruga verzi si uscate, pe care probabil ti le-a mai susurat in urechi si cu alta ocazie de intalnire in autobuz si....imagineaza-ti conversatiile tacite ale celorlalti. in timp ce dadeam din cap, aproband prin neascultare, si vedeam cum conversation bubbles paraseau tacitul intracranian si mi se dezveleau rusinate.
aleator - tanara cu parul prins in coc rigid, si cu mana inelata pe poseta isi spunea: mai, cum pot unii sa miroasa a chiftele si la ora asta. da, e deja 8 trecute si tot pute autobuzul asta. sa ma mut? e asa nasol sa ridic omu in picioare ca sa ma mut putin mai incolo. la o adica....
neinteresant, oscilez intre tipa cu castile infundate in urechi si doamna cocheta de 50 de ani. ma opresc la ea - nu mai are nici un rost. pentru cat mai am de trait, sa ma cert cu ea, nu vad de ce. sa-si vada de ale ei, eu nu ma mai bag, dar nici sa ii sar in ajutor cand se afunda iar ....
nu, nu asta vroiam sa aud. astazi autobuzul nu imi ofera nici o fizionomie de care sa leg alte cuvinte, alte povesti, alte imagini.
cat de ridicol de nespecific vorbim uneori cu noi. fara nume proprii, fara localizari precise. un zgomot mental de care din fericire nu suntem mereu constienti. data viitoare trebuie sa fac jocul asta mai complicat. caut eu strategii ...:D